Despre salata ALDE cu sos de aparatcik al Partidului Comunist din URSS :
http://www.observatorcultural.ro/articol/un-colaborationist-sovietic-senatul-romaniei-ion-hadarca/
Cum m-am dedublat la Chişinău
8 Martie 2017– despre un kaghebist din garda lui Snegur, care a crezut că sînt ” doi într-unu’ ” –
Despre Basarabia / Republica Moldova circulă, în dreapta Prutului, multe poveşti care n-au nici o legătură cu realitatea. Începînd de la expresii care nu există pînă la istorii cu tancuri sau mitraliere, propuse spre vînzare unor turişti din Romînia, după dispariţia Uniunii Sovietice.
Un reziduu din Iaşi, cu legitimaţie de jurnalist şi preocupări de „sifon”, scrisese chiar două enormităţi absolut groteşti : că în Basarabia există case care au la geam beşică de porc, în loc de sticlă, şi că la staţiile de alimentare cu combustibil se găseşte doar benzină cu cifra octanică 75. Pseudo-jurnalistul cu pricina a ajuns corespondent France Presse & Radio France International şi consilier al ministrei Elena Udrea, ca dovadă că reţeta succesului poate conţine, în unele cazuri, şi îngrăşămînt natural de origine umană.
Dincolo de asemenea exagerări penibile, ori numai amuzante, Basarabia ex-sovietică poate fi, într-adevăr, locul unor întîmplări neobişnuite, cu personaje pe măsură. Explicaţia e simplă : zidul invizibil de pe Prut şi propaganda sovietică aberantă au creat o barieră mentală grotescă, cu efecte adesea imprevizibile.
Cu un astfel de virus mental m-am întîlnit şi eu, purtătorul lui fiind ditamai ofiţerul din garda personală a preşedintelui Republicii Moldova, Mircea Snegur. Recunosc : dacă nu mi s-ar fi întîmplat mie, n-aş fi crezut că poate fi adevărat şi l-aş fi trimis la plimbare pe cel care mi-ar fi povestit aşa ceva. Deci, dacă o să credeţi că am inventat totul, nu vă acuz. Dar nici n-o să mă apuc să mă jur pe tastatură, aşa că nu vă rămîne decît să mă credeţi pe cuvînt.
O legitimaţie interesantă
La sfîrşitul lui august 1991, după lovitura de stat de la Moscova, organizată contra lui Gorbaciov, ajunsesem la Chişinău, fiind invitat să lucrez într-o redacţie pe atunci foarte influentă – ” Glasul „, prima gazetă cu litere latine din Moldova sovietică. Sovietică, fiindcă gazeta apăruse în 1989, iar Uniunea Sovietică avea să dispară abia la sfîrşitul lui 1991.
Eram deci, teoretic, gazetar sovietic, chit că gazeta unde scriam era cea mai anti-sovietică dintre toate. Pe 27 august, în ziua proclamării independenţei Republicii Moldova, intrasem în Sovietul Suprem ( parlamentul de atunci ) fără acreditare, în urma Leonidei Lari, şefa de la ” Glasul „, căreia îi ştiau de frică toţi miliţienii. Pe urmă am primit şi acreditarea, bilingvă, desigur. Ţin minte şi acum locul trecut pe acreditare : ” etajul nouă, partea stîngă ” / ” deveatîi etaj, levaia storona ” .
Mircea Snegur, preşedintele republicii, era atunci amic al Romîniei şi n-o luase încă razna cu anti-romînismul primitiv. În plus, majoritatea basarabenilor aproape că îl venera, ca pe un erou naţional, care îi scăpase de apăsarea sufocantă a regimului rusesc de ocupaţie. Prin urmare, Snegur venea destul de des în parlament, pentru a susţine, cu prestigiul său enorm, unele decizii pe muchie de cuţit, pentru care deputaţii mai ruginiţi nu prea voiau să voteze.
Încercînd să-l abordez pe Snegur pe holul parlamentului, pentru declaraţii legate de subiectele aflate în dezbatere, i-am provocat o uşoară iritare unuia dintre ofiţerii din garda prezidenţială, care s-a apropiat de mine şi mi-a spus că nu-i în regulă să mă apropii chiar aşa de preşedinte, care nu-i orişicine. L-am întrebat care-i problema, fiindcă preşedintele era într-un spaţiu public, iar eu eram ziarist şi nu făceam nimic necuvenit.
Nemulţumit de reacţia mea, cam exotică pentru un stat încă sovietic, ofiţerul respectiv m-a dojenit în continuare pentru lipsa mea de respect vizavi de preşedinte, apoi, văzînd că argumentez tot necorespunzător, m-a legitimat, cu o figură cam încruntată. Amuzat de figura lui serioasă, i-am dat şi legitimaţia din Romînia, şi cea din Republica Moldova, ca să vadă că nu prea am de-a face cu regulile rigide şi artificiale, de tip sovietic.
” Aşaaa vra’zică, ‘mne’voastr’ sînteţi di la Romîniiaaa … ” , a mormăit el pe sub mustaţă, în timp ce îmi întorcea legitimaţiile de presă pe toate feţele, de parcă puteam ascunde în ele măcar un cuţit de vînătoare, dacă nu chiar un pistol. Mai cu seamă la legitimaţia din Romînia s-a tot uitat, luuung, întorcîndu-i foile cu ştampile şi revenind la prima pagină, cea cu poza ( aşa erau pe atunci legitimaţiile, ca nişte mici carnete, cu coperţi tari şi lucioase ). ” Ce naiba o fi văzut la o legitimaţie banală ? „, m-am întrebat eu, privindu-l cum se uită la ea, ca un poliţist de frontieră american la paşaportul unui mexican blond. O fi bănuit că-i falsă, sau ce naiba ?
După contemplarea profundă a legitimaţiei mele romîneze, tovarăşul gardian prezidenţial mi le-a înapoiat pe ambele, repetîndu-mi pe un ton sobru că nu e în regulă să mă apropii chiar aşa de preşedinte, care nu-i un om oarecare. I-am răspuns ironic şi am plecat, mirîndu-mă de constipaţia lui fizionomică şi profesională .
Misterul legitimaţiei se adînceşte
Peste cîteva zile, mă trezesc cu acelaşi ofiţer la sectorul presei din sala mare a parlamentului, adică ” etajul nouă, partea stîngă „. ” Nu vă supăraţi, da’ dumneavoastră aveţi dreptul să staţi aici ?”, mă întreabă el, politicos, dar cumva miliţieneşte. ” Desigur, am acreditare pentru parlament „, îi răspund, amuzat de grija lui pentru siguranţa Sovietului Suprem. „Nuuu, eu vă întrebam dacă aveţi voie să staţi anume aici, în locu’ ista „, precizează tovarăşul ofiţer, cu o uşoară bucurie în glas, de parcă simţise că-i gata să mă prindă. Am zîmbit, şi mai amuzat de naivitatea lui, şi i-am arătat acreditarea, pe care scria şi în ruseşte : ” deveatîi etaj, levaia storona „. Adică exact locul unde mă aflam.
Brusc întristat şi dezamăgit, fiindcă eram în regulă cu actele, tovarăşul ofiţer de la KGB ( încă nu se desfiinţase ) mă întreabă, pe un ton aproape rugător : „Nu vă supăraţ’, da’ s’ poati s’ ni mai arătaţ’ odată legitimaţia … ? ‘Ceea di la Romînia . ” Şi mai mirat ca prima dată, i-am dat din nou banala legitimaţie, intrigat de-a binelea de interesul lui neobişnuit. Ba chiar un pic îngrijorat : dacă tov. ofiţer, nemulţumit de reacţia mea de la prima întîlnire, are de gînd să-mi caute nod în papură, găsind ceva în neregulă cu actele mele ?
Tov. kaghebist mi-a dat legitimaţia înapoi, mi-a mulţumit politicos, iar eu am început pe urmă să mă interesez cine-i ofiţerul josuţ şi slăbuţ, cu mustaţă scurtă, care avea un magnetism bizar cu legitimaţia mea de presă din Romînia. Aşa am aflat că e găgăuz de origine, că-l cheamă Savciuc ori Saftiuk, că-i maior şi că e comandantul echipei care se ocupă de paza personală a preşedintelui Snegur. Şi că nu-l duce mintea prea tare, ceea ce cam bănuiam şi eu.
Deznodămînt cu jandarmi şi dedublare
Peste cîtva timp, eram la Palatul Republicii, fost ” Drujba „, unde preşedintele Snegur avea o întîlnire cu nişte asociaţii de tineret. Ajunsesem cu întîrziere, iar ofiţerii din echipa de pază prezidenţială nu mi-au mai dat voie să intru în sală. M-am aşezat deci pe un fotoliu din hol şi am început să discut cu Victor Bucătaru, un cunoscut regizor şi operator tv basarabean, care ajunsese şi el cu întîrziere.
În timp ce discutam, se apropie de noi tov. maior Savciuc / Saftiuk, şeful pazei preşedintelui. Cum bănuiam, după primele vorbe mi-a cerut iar ” legitimaţia di la Romînia „. I-am dat-o, hotărît să-l întreb ce-i cu ea, de-l atrage aşa tare. N-a fost nevoie, fiindcă tov maior a dezlegat singur misterul. „Nu vă supăraţ’, cari-i numili dumnevoastr’ ? „, m-a întrebat el, cu un aer cam încurcat. ” Păi, Postu e numele de familie, şi Lucian-Aurelian, prenumele „. ” Adica cum ? „, a întrebat el din nou, şi mai încurcat. ” Aaa, am înţeles care-i nelămurirea dumneavoastră : aţi crezut că Lucian e prenumele şi Aurelian numele tatălui, patronimicul, după modelul rusesc, Lucian Aurelianovici, cum ar veni. Da’ nu-i aşa, noi n-avem patronimic, doar că eu am două prenume „.
” Cum aşa … ? ” Omul făcuse o faţă lungă şi absolut nedumerită, de parcă trebuia să rezolve Marea Teoremă a lui Fermat cu ajutorul unor beţe de răsărită. Am început să-i zic, nu tocmai nimerit, de Caius Iulius Cesar şi alte alea. Omul era însă din ce în ce mai nedumerit, ba chiar încordat. În timp ce eu căutam o explicaţie pentru exotica problemă a celor două prenume, a intervenit Victor Bucătaru : ” Dom’ Saftiuk, hai să-te lămuresc eu ! Matale ştii că, în Romînia, jandarmii bat tare ? „. ” Da ! „, a răspuns cu hotărîre dom’ maior, luminat brusc de prima certitudine. Toată Basarabia ştia ce tare băteau jandarmii, în vremea ocupaţiei burghezo-moşiereşti.
” Apoi, dom’ Saftiuk, jandarmii îl bat cînd pe Lucian, cînd pe Aurelian, şi aşa mai răsuflă oleacă ghetu’ om „, a încheiat Bucătaru explicaţia, pe un ton plin de pedagogie populară.
Am înlemnit, aşteptînd ca din gura lu’ tov. maior să iasă un jet de înjurături de mamă, ca răspuns la bătaia de joc a lui Victor Bucătaru. Nici vorbă. Înseninat de explicaţia logică, cu fundamentare istorică indubitabilă, şeful echipei de pază a preşedintelui a plecat liniştit, ca şi cum îşi luase o cheatră de pe suflet.
Nu-mi venea să cred. Aşteptam ca maiorul să se întoarcă, cu doi gealaţi, şi să-l bage oleacă la dos pe cel care-şi bătuse joc de el, pentru o discuţie lămuritoare. Eroare. Am rămas în bună pace lîngă Victor Bucătaru, care acum rîdea zdravăn, în timp ce eu, încă perplex, îl tot întrebam dacă un şef al pazei prezidenţiale poate fi aşa de prost. ” Păi, ci, nu l-ai văzut ? Ci ti mai miri ? „, a fost răspunsul lui, în timp ce dădea din mînă, a lehamite.
Recunosc : mă mai mir şi acum, după 26 de ani. Deşi, dacă ne uităm cine-a ajuns acum preşedinte la Chişinău, poate n-ar mai trebui să mă mir de întîmplarea de acum un sfert de secol.
https://www.7est.ro/reportaje-cu-implozie-intirziata/item/211462-cum-m-am-dedublat-la-chisinau.html
Ion Iliescu, muşcat de streche
27 Februarie 2017– cum l-am prins pe bătrînul activist cu izmenele verbale în vine ( curs practic de vînătoare jurnalistică ) –
Într-un sfert de secol de jurnalism, m-am intersectat de mai multe ori cu ex-tovarăşul Ion Iliescu. La Iaşi, unde fostul prim-secretar comunist al judeţului era primit de notabilităţile bahluiene ca un fel de erou local, fiindcă ajunsese, după căderea lui Ceauşescu, în fruntea Romîniei post-comuniste.
Prima dată i-am pus lui ” Ilici ” reportofonul sub nas pe 24 ianuarie 1993, printre bodyguarzii de la SPP, pe aeroportul ieşean, unde aterizase ca să se întîlnească cu preşedintele parlamentului de la Chişinău, Alexandru Moşanu. A fost şi ocazia cu care am primit botezul de corespondent al ” Europei libere „, relatînd despre declaraţiile făcute din fugă de preşedintele Romîniei.
Cea mai tare ” ciocnire ” cu Iliescu am avut-o însă la Chişinău, în primăvara anului 2000. Atunci l-am „filat ” pe bătrînul politruc timp de două zile, pînă a cedat nervos, stîrnind un nou scandal cu implicaţii internaţionale.
„Firul roşu ” de la Moscova
În primăvara anului 2000, în presa de la Bucureşti izbucnise scandalul botezat ” Firul roşu „. O gazetă de la Moscova publicase informaţia că, în perioada cît Iliescu fusese preşedinte al Romîniei, între Palatul Cotroceni şi Kremlin rămăsese activă linia telefonică specială din vremea regimului comunist şi a Tratatului Militar de la Varşovia.
Informaţia din gazeta rusească fusesese preluată de Armand Goşu, corespondentul la Moscova al secţiei romîne a BBC, iar apoi a început scandalul pe vechea temă : ” Iliescu – KGB „, Iliescu – omul Moscovei, etc. Era an electoral, PSD şi Iliescu se îndreptau spre o victorie previzibilă, preşedintele Constantinescu şi coaliţia de guvernare erau la pămînt, deci agitarea unei vechi sperietori externe era, ca şi acum, un soi de bec al lui Pavlov. Da, Iliescu avea multe păcate, dar era omul propriilor defecte, nu al Moscovei.
În plin scandal ” Firul roşu”, eram la Bucureşti, la o întîlnire a corespondenţilor BBC, şi am aflat că Iliescu va face o vizită la Chişinău, ca să fie uns ” doctor hormonis pauza „. Actualul euro-parlamentar Traian Ungureanu, pe atunci membru al redacţiei BBC de la Londra, mi-a propus să mă duc şi eu peste Prut, pe urmele şefului PSD, poate-poate şeful opoziţiei scapă ceva relevant legat de scandalul în toi. Aşa că iată-mă în avionul de Chişinău, cu reportofonul profesionist în geantă şi adrenalina vînătorii la purtător.
Pe urmele mistreţului pesedist
Vineri, în prima zi a vizitei lui Iliescu, am mers conştiincios după şeful PSD, împreună cu restul trupei de ziarişti din Romînia şi Republica Moldova. Planul meu era simplu : să fiu cît mai neutru, dar să-i sar în ochi cît de des ” vînatului „, din postura mea de corespondent BBC, în speranţa că bătrînul politruc va ceda nervos, fiind deja iritat de contribuţia radioului britanic la izbucnirea scandalului ” Firul roşu „.
Speram la o izbucnire a lui Iliescu fiindcă erau celebre momentele în care fostul lider comunist ” scăpase caii ” şi avusese reacţii verbale violente, care intraseră în folclorul anti-pesedist. Prin urmare, am fost ultra-temperat ca atitudine, dar am avut grijă să fiu mereu în cîmpul vizual al ” vînatului ” , sperînd că prezenţa mea nedorită va fi declanşatorul unei noi crize iliesciene.
La preşedinţia basarabeană şi la ceremonia organizată de universitatea care îl ” honoriza ” am stat mereu în coasta musafirului bucureştean, fapt care a fost imediat remarcat de cei din suita lui , care mi-au aruncat replici ironice şi priviri bănuitoare ori iritate. Eu m-am mulţumit să zîmbesc, răspunzînd scurt, fără să intru în clinciuri cu bibanii din jurul şalăului cel mare. Nu ei erau vînatul meu, deci n-avea rost să-mi pierd vremea aiurea.
La conferinţa de presă, am avut primul ” clinci ” verbal cu ” vînatul „, întrebîndu-l pe Iliescu cum comentează opinia exprimată de doi senatori americani, care spuneau că revenirea la putere a PSD ar însemna reinstaurarea unui regim mafiotic ş.a.m.d. Evident că Iliescu n-a fost încîntat de întrebare şi a răspuns în consecinţă. Eu însă, dincolo de răspuns, am fost mulţumit că mai bifasem un punct din agenda ” vînătorii ” : asimilarea mea vizuală cu imaginea ” duşmanului ” de la BBC, aliat al imperialismului american. Cum s-ar zice, eram ” în grafic ” .
Harakiri la ambasadă
A doua zi, sîmbătă, în program era un punct matinal : o întîlnire cu oameni de afaceri din Romînia şi Republica Moldova, la ora 10, în sediul Ambasadei Romîniei. Am ezitat iniţial să mă duc, mai ales că era sîmbătă, iar tema întîlnirii nu era una prea ofertantă. Pînă la urmă, m-am înhărnicit şi am pornit spre ambasadă, gîndindu-mă că e un ultim prilej de a-l prinde în ofsaid pe şeful PSD.
La poartă, ambasadorul interimar, tov. Negescu, a făcut o mutră taaare acră cînd m-a văzut. Fiind eu singurul ziarist care se trezise şi apăruse acolo, tov. Negescu a început să facă faze de miliţian : întîlnirea lui Iliescu cu oamenii de afaceri nu era confidenţială, dar eu nu puteam participa la ea. De ce ? Mister şi securism ieftin. Aşa că intrarea maşinii şefului PSD pe poarta ambasadei m-a găsit în curte, discutînd în contradictoriu cu ambasadorul interimar, care mă şi ţinea strîns de braţ, ca un miliţian de cartier, de parcă aveam de gînd să sparg cu capul uşa de la intrare.
În timp ce diplomatul-miliţian a zbughit-o spre musafirul de vază, intrînd apoi cu tot cortegiul în clădire, am rămas cuminte în ogradă, aştepînd să văd ce mai urmează. Minune ! După cîteva minute, miliţianul-diplomat a apărut pe uşa principală, spunîndu-mi lehămetit că domnul Iliescu a fost de acord să particip şi eu la măreaţa întîlnire. Aşa că am trecut prin holul ambasadei, ornat cu o expoziţie de cărţi de-ale musafirului, şi m-am aşezat cuminte în fundul sălii unde cuvînta măreţul conducător .
Cum bănuisem, plictis total. Biznismenii se plîngeau că-i greu, Iliescu le dădea dreptate, eu nici nu mai pornisem reportofonul şi notam arare cîte o banalitate mai colorată. Discuţia ajunsese la zonele economice libere şi la felul în care italienii împînziseră lumea cu textile fabricate în acele zone.
Brusc, Iliescu a turbat. Cu faţa dintr-odată roşu-vînătă, a început să strige şi să dea din deget : ” Ar trebui să luăm exemplu de la italieni ! Că dacă ar avea şi ei asemenea oameni , cum sînt capsomanii ăştia de la BBC, n-ar mai face mare lucru ! Iar dacă mai apar din ăştia, cum sînt ăia doi senatori americani, trebuie plesniţi peste bot, să stea în banca lor ! „.
Am rămas mască. Totul se întîmplase din senin, fulgerător, timp de cîteva secunde. Cînd zisese de ” capsomanii ăştia de la BBC „, Iliescu începuse să împungă violent cu degetul către fundul sălii, spre mine, şi toţi cei prezenţi se întorseseră instantaneu spre duşmanul de clasă, aruncîndu-mi un car de priviri întunecate.
Enervat de zecile de uitături ca de lup, am zis tare : ” Domnule Iliescu, aveţi să-mi reproşaţi ceva, mie, personal ? ” . „Nu, n-am nimic cu dumneata, la şefii dumitale de la Londra mă refeream „, a răspuns Ilici, mai calm. ” Atunci vă rog să le spuneţi lor ce aveţi de spus şi să nu mai arătaţi cu degetul la mine, de parcă am omorît pe cineva „, am replicat ferm, tot cu vocea ridicată. Iliescu a repetat fraza cu şefii de la Londra, iar lupii din sală şi-au întors privirile sumbre de la mine. Întîlnirea a continuat în linişte, dar tensiunea era vizibilă, mai ales cînd vreun biznismen întorcea privirea către mine, schnautzerul care stricase adunarea de mistreţi.
Totul se întîmplase atît de repede, încît nici n-apucasem să ating reportofonul oprit. Cine m-ar fi crezut, pe cuvînt, că Iliescu chiar spusese acele cuvinte scandaloase ? Fără nici o înregistrare, era foarte probabil că afaceriştii prezenţi, aleşi pe sprînceană, aveau să spună că mint. Aveam o singură soluţie : să mizez pe faptul că Iliescu nu ştia că nu-i înregistrasem vorbele şi să obţin o confirmare indirectă a lor.
Aşa că, la sfîrşitul întîlnirii, cu reportofonul pornit şi microfonul la vedere, l-am întrebat pe Iliescu despre acele expresii, citîndu-le exact : ” capsomanii de la BBC „, ” senatorii ăia americani, să-i plesnim peste bot, să stea în banca lor „. Evident că Iliescu s-a enervat iar, reproşîndu-mi că ” vînezi doar asemenea expresii ” . În timp ce el continua să facă spume la microfon, eu nu-mi puteam stăpîni un zîmbet maliţios : mistreţul pesedist intrase în plasă, ca un caras , confirmînd pe bandă, clar, vorbele scandaloase. Vînătoarea de Iliescu îmi reuşise.
Ambalat, Iliescu nu se mai oprea din spumegat şi îmi tot băga degetul în piept, acuzîndu-mă de toate relele. Enervat, am vrut să-i amintesc de cele două mame ale sale. M-am stăpînit însă, fiindcă ar fi ieşit urît, iar eu trebuia să transmit înregistrarea la Londra. Dar cînd Iliescu era în uşa ambasadei, cu spatele, am zis tare, ca la operă, în limba rusă : ” Cum altfel poate gîndi un fost prim-secretar … ” . Iliescu a înlemnit, a dat să se întoarcă, dar şi-a dat seama că nu-i bine şi a ieşit din ambasadă, în timp ce turma îmi arunca priviri ucigătoare.
Peste o zi, la ” Marius Tucă Show „, C.T. Popescu l-a făcut praf pe Iliescu, în direct, pe baza înregistrării mele, difuzate de BBC. Peste cîteva săptămîni, la Iaşi, în timpul unui interviu, i-am amintit lui Iliescu de acele declaraţii. Răspunsul lui ? ” Aaa, stai să vezi cum a fost : eram la Chişinău, şi băiatul ăla de la BBC … ” . Ion Solcanu şi Traian Dobre, aflaţi alături, au înlemnit : Iliescu nu mă recunoscuse, fiindcă purtam ochelari fumurii, şi îmi povestea cu aplomb ce se întîmplase la ambasadă.
Am zîmbit şi i-am zis : ” Ştiţi, eu eram băiatul ăla de la BBC … ” . Ilici s-a blocat o secundă, dar, ca activist cu vechime, şi-a revenit rapid şi a-nceput s-o dea la întors. Mi-a părut rău că nu l-am lăsat să îndruge verzi şi uscate, ca să rîd apoi de el. O vînătoare de Iliescu, cu trofeul pe perete, era însă de-ajuns într-o lună.
https://www.7est.ro/reportaje-cu-implozie-intirziata/item/211295-ion-iliescu-muscat-de-streche.html
Prietenul meu, puşcăriaşul DNA
27 Februarie 2017– despre evrei, biciclişti şi ochelarişti, adică noi, turma de abator –
Nu ştiu să am vreun apropiat care să fie anchetat de DNA. Cu trupa condusă deţinutul Fenechiu Relu, condamnat în mai multe dosare ale DNA, am avut un lung conflict, în cursul căruia i-am făcut şi plîngere penală jupînului liberal, pentru mizeriile deversate împotriva mea. Cam aceleaşi relaţii le-am avut cu mai toţi clienţii politici ieşeni ai procuraturii conduse de semi-zeiţa carpatină, Laura Codruţa Kovesi.
Pot spune, deci, fără rezervă : lupta anti-corupţie din Romînia a fost o cauză corectă şi vitală, dar care a fost pusă în practică într-un mod mizerabil şi toxic, generîndu-se efecte negative grave, mult mai periculoase decît vor să recunoască suporterii frenetici şi pavlovieni ai pseudo-cruciadei cu Ierusalim putred. Nu sînt deloc fan Dragnea, Tăriceanu & co. Şi n-o să vă spun acum nimic despre doctoratul dubios al amazoanei Kovesi, ori despre mizeria penală din raniţa altui mareşal al luptei anti-corupţie, ultra-toxicul neo-securist Coldea. O să vă povestesc însă cum m-am întîlnit, pe viu, cu mizeria toxică şi dezgustătoare a luptei anti-corupţie.
Am un prieten basarabean care s-a stabilit în Romînia, unde a făcut diverse afaceri. Cînd am început să fim prieteni nu mai avea afaceri mari. Şi nici n-am cîştigat grămezi de bani de pe urma prieteniei cu el. Nu-mi repugnă banii, dar am alte criterii pentru prietenii. Nu, prietenul meu, Igor, nu e vreun călugăr franciscan. Dar nici albul imaculat nu e un criteriu, cînd îmi aleg prietenii.
Nefiind călugăr, prietenul meu a intrat într-o poveste în care vînatul principal era un personaj politic, prefect în funcţie : un denunţător de profesie a dat nişte bani, destinatar final fiind prefectul. Dar banii n-au ajuns la el, fiindcă prefectul se ştia vînat şi îl evita demult pe prietenul meu, care ştia asta, oprind banii pentru el. Infracţiunea de înşelăciune, s-ar zice. Numai că procurorul nu putea rămîne fără un arestat pentru corupţie. Aşa că prietenul meu a fost arestat singur, chipurile în flagrant. Care flagrant, cînd nimeni nu dădea nimic nimănui ? Vom afla, poate, din următorul doctorat kovesian.
În timpul amchetei, prietenul meu a refuzat să scrie un denunţ contra prefectului. N-avea ce denunţa : prefectul habar n-avea de toată povestea. Dacă eram citat atunci, aş fi putut confirma, fiindcă prietenul meu era cam supărat că amicul lui din fruntea judeţului nu-i mai răspunde la telefon. Respingînd presiunile procurorului, inculpatul n-a avut parte de un arest preventiv prea moale. Iar sentinţa finală a fost ca şi ancheta : sfătuit de avocat, prietenul meu a recunoscut acuzaţiile, sperînd că asta îi va aduce doar închisoare cu suspendare. A primit cu executare.
Eram lîngă el cînd a aflat sentinţa, şi scriu asta fără nici o ezitare : i-am spus că sînt gata să-l ajut să fugă. Nu doar fiindcă era prietenul meu, ci fiindcă dosarul şi sentinţa erau o mizerie. Prietenul meu a făcut armata ca paraşutist sovietic, aterizînd puţin şi pe un aeroport din Afganistan. Deci 15 kilometri pînă la graniţă erau un fleac. Dar, după ce s-a sfătuit cu soţia însărcinată, a hotărît să execute pedeapsa. L-am însoţit la penitenciarul din Copou, de unde l-au trimis la secţia de poliţie, fiindcă nu primiseră hîrtia cu sentinţa. La secţia de poliţie l-am lăsat în hol, cu soţia, pe două fotolii, la o măsuţă unde pe alde două fotolii stăteau doi poliţişti.
A doua zi, citind ziarele, am avut un mic şoc : purtătoarea de cuvînt a poliţiei anunţa că numitul Igor I. a fost prins ” în timp ce se sustrăgea de la executarea pedepsei cu închisoarea” . Nu, prietenul meu n-o luase razna, brusc, în holul secţiei de poliţie. Mi-a confirmat asta soţia lui, şocată şi dezgustată pînă la vomă, ca şi mine, de ştirea din ziare. Pur şi simplu nişte neo-miliţieni şi-au făcut planul la prinsul fictiv de condamnaţi pseudo-fugari. Iar un basarabean era numai bun pentru asta, dă-l dracu’ de infractor …
Cînd i-am dus medicamente la puşcărie, fiindcă medicul nu-i dădea , dar nici nu-l lăsa să-şi cumpere singur, comandantul închisorii, la care am mers în audienţă, a spus că prietenul meu nu poate primi medicamente, fiindcă ar putea conţine droguri. De ce nu le controlau, ca să se convingă ? Eu zic să lăsăm întrebările logice.
Prietenul meu a ieşit de vreo doi ani din închisoare, munceşte cinstit în străinătate şi are o fetiţă sănătoasă. Iar prefectul pe care nu l-a denunţat e tot politician, liber, vocal şi negustor cinstit. Nu, n-am scris acest text doar fiindcă e vorba de un prieten. Ci fiindcă vorba veche e valabilă mereu : azi îi iau pe evrei, mîine pe ochelarişti, poimîine pe biciclişti, şi săptămîna viitoare ne iau pe toţi. Exagerez ? Dacă veţi trece prin ce-a trecut prietenul meu, la fel ca alte sute ori mii de romîni, să-mi spuneţi şi mie cum a fost.
Da, bisturiul e necesar. Doctorii bolnavi – nu. Dimpotrivă.
https://www.7est.ro/opinii/item/211298-prietenul-meu-puscariasul-dna.html
Mihail Dadun, sau despre copiii care ne dau lecţii
17 Februarie 2017– ce poate fi mai important decît protestele istorice –
Mihail Dadun nu e o vedetă a recentelor proteste anti-guvernamentale. Eu, cel puţin, nu l-am văzut în emisiunile din ” prime time „.
N-are un metru nouăzeci, nici 125 de kile, nu cred că aleargă maratonul în două ore, n-a salvat pe nimeni de la moarte, din cîte ştiu.
E doar un elev de clasa a douăşpea, mai degrabă mic de statură, destul de firav şi cu aparat dentar, dacă nu mă înşel. Nu, nici nu seamănă cu Tom Cruise.
Care e, deci, ocazia cu care cred că acest băiat ne-spectaculos poate fi mai important decît tot patosul civic din timpul acestor proteste memorabile ? Ce-a făcut aşa nemaipomenit acest băiat, ce-a inventat el, aşa de grozav, încît mi se pare mai important decît sutele de mii de oameni ieşiţi în stradă ?
Mihail Dadun n-a inventat nimic, deocamdată. Dar el, băiatul de clasa a douăsprezecea, ne-a adus aminte, nouă, adulţilor, mai multe lucruri. Ceea ce, în vremuri mîloase, cum sînt mai mereu, valorează cel puţin cît o invenţie.
Dacă ne uităm la ceea ce a scris Mihail Dadun, public, despre liceul la care învaţă, putem alege, desigur, să privim cu ochiul opac al majorităţii adulţilor : un băietan care se crede el diştept se înfoaie la profesorii lui. Am mai văzut noi di ‘iştea …
Dacă însă alegem să nu fim cîrtiţe, putem privi cu ochii deschişi : acest băiat ne-a dat nouă, tuturor, o lecţie de inteligenţă şi echilibru. Mai ales de echilibru. Nouă, adulţilor : profesori, părinţi, directori, inspectori, jurnalişti.
Fără să spumege, Mihail Dadun a spus, calm, argumentat, ce crede el despre şcoala lui : ce e bine, ce nu e bine, ce e rău. Fără pretenţii de infailibilitate, fără ifose, cu o modestie pe care doar răuvoitorii sau proştii o pot crede trucată.
Cînd a considerat că un jurnalist nu i-a reprodus exact cuvintele, băiatul de liceu n-a avut nici o rezervă să spună asta, clar şi fără isterii. Cînd lingăii sistemului ruginit şi toxic au contra-atacat, Mihail a răspuns, tăios şi la obiect, punînd în lumină goliciunea cleioasă a acelor purtători de virus.
Desigur, Mihail Dadun nu e unic. Mai sînt tineri ca el. Asta e vestea bună. Vestea rea e că sînt prea puţini. Da, din păcate. Sînt prea puţini, fiindcă adulţii virusaţi, de ieri şi de alaltăieri, au fost prea mulţi.
Da, ” tineretul de azi „, ăsta nasol, n-a ieşit din borţile căscate în asfalt, n-a căzut din cer. L-am creat noi, ” bătrînetul ” de azi . De asta şi ei, ca şi noi, au probleme, dar n-au soluţii. De asta oamenii inteligenţi, echilibraţi, morali şi curajoşi sînt atît de importanţi.
Mihail Dadun face parte, printr-un soi de miracol al supravieţuirii în vremuri radioactive, din acel trib mic şi mereu pe cale de dispariţie, care a dus întotdeauna turmele umane prin feluritele deşerturi ale istoriei. Nu, nu e un trib etnic, e unul etic. Nu, n-a ales el să fie aşa, cum nu alege, de fapt, nimeni dintre noi. Genetica, biografia şi istoria ne compun pe toţi, numai că unii dintre noi contăm, prin ceea ce ducem cu noi, mai mult ca alţii. Nu-i corect, dar e real.
Ştiu, sună cam preţios, dar cine are urechi de auzit, o să audă. Ceilalţi, ruginiţii, mîloşii, cei care, dacă ar putea, l-ar face uitat pe Mihail într-o pădure, ar fi bine să înţeleagă altceva : n-ar fi cel mai inteligent lucru, pentru ei, să încerce vreo mizerie împotriva acestui băiat.
Nu ştiu cîţi mai sînt pe aici din tribul lui Mihai. Etic, nu etnic. Dar ştiu că un băiat de acum vreo 30 de ani, cu părul demult cărunt, n-o să stea deloc într-o parte, dacă mîlul în costum sau taior o s-o ia cumva razna. Şi cred că la fel o să facă şi alţii.
Da, ştiu, e tare umilitor cînd eşti o mediocritate morală şi un copil îţi dă o lecţie publică, absolut civilizată. Da, despre asta e vorba. De asta Mihail Dadun şi cei ca el sînt atît de importanţi pentru viitorul nostru, cît mai este el : fiindcă ei ne arată calea. Cea pe care noi, grosul turmei, am pierdut-o demult.
https://www.7est.ro/opinii/item/211078-mihail-dadun-sau-despre-copiii-care-ne-dau-lectii.html
Cum mi-am bătut joc de senatorul Solcanu, în biroul lui
17 Februarie 2017reportaje cu implozie întîrziată
– despre o ţeapă pesedistă ” la două capete ” şi un senator cu cioc care s-a crezut şmecher –
Ion Solcanu e un alt infractor moral de pe Bahlui care ar merita pus la stîlpul ruşinii. Unul care, cu mediocritatea lui înfoiată, a călărit oraşul şi judeţul vreo 15 ani, dar a ţinut zona în sărăcie, înapoiere şi vorbe goale.
Un papagal cu ambalaj de profesor universitar, care s-a comportat ca un vătaf, cîtă vreme a fost în capul mesei, înconjurîndu-se aproape numai cu lingăi penibili şi profitori cleioşi.
La Iaşi era leu, la Bucureşti – cotei, bătaia de joc a unora ca Năstase ori Hrebenciuc. Cu un asemenea „lider”, nu-i greu de priceput de ce Iaşul a rămas a cincea roată la căruţă, un soi de felinar colorat, bun de atîrnat din urmă, ca să se vadă noaptea mai bine, cînd vin lupii.
Desigur, nu-i lucru de mare laudă că, împreună cu cîţiva colaboratori, am făcut consultanţă politică pentru un asemenea personaj. N-o spun ca scuză, ci ca explicaţie : era în 2000, Convenţia Democrată murea, PNL abia respira, PRM era la apogeu, aşa că PSD-ul lui Solcanu ajungea oricum la putere, cu sau fără mine.
Dacă n-ar fi încercat să-mi tragă ţeapă, într-un mod mizerabil, n-aţi fi aflat acum detalii despre cel pe care un mort cu limba rea l-a numit ” prostul solemn „. O poreclă perfectă, oricît de rău era autorul ei.
În şort şi maieu, la dl senator
Colaborarea cu PSD a micii mele echipe de consultanţă politică începuse în primăvara anului 2000, la alegerile locale, cînd îl consiliasem pe Traian Dobre în campania contra deja-împietritului Constantin Simirad. Desigur, nici Dobre nu era vreo lumină a politicii, dar, dincolo de motivaţia materială a acelei colaborări, aveam şi un motiv de altă natură : eram convins că un prim mandat de primar al lui Dobre ar fi fost, în mod sigur, mai puţin nociv decît al treilea mandat simirădesc. În cei opt ani de conducere a oraşului, Simirad îşi arătase, cu vîrf şi îndesat, tot primitivismul politic şi administrativ, iar acum defila în fruntea noii sale născociri, Partidul Moldovenilor.
În ciuda bizarelor piedici puse de propriu său partid, reuşisem să-l aduc pe Dobre, în turul al doilea, la aproape 47 % , după ce candidatul PSD anterior, profesorul universitar Burlui, obţinuse contra lui Simirad, cu patru ani în urmă, doar 11 %. Era un rezultat bun, mai ales în condiţiile acelor piedici vizibile din interior, pe care aveam să le înţeleg cu totul abia cînd Solcanu a finalizat cu Simirad fuziunea Partidului Moldovenilor cu PSD.
În campania lui Dobre avusesem, la insistenţa candidatului, şi o întîlnire cu Solcanu, care cică era singurul care putea rezolva o chestie destul de simplă, legată de nişte spaţii de publicitate electorală din ” Monitorul” . Solemna întîlnire a avut în celebrul cabinet al senatorelui din Corpul H al Universităţii ” Al. I. Cuza „, iar eu m-am dus acolo în maieu, şort şi sandale, special ca să văd cum reacţionează jupînul judeţului. Dacă avea nevoie de costum şi cravată, nu eram eu omul. Dacă avea nevoie de sfaturi utile, puteam vorbi.
Desigur, acum mă amuz şi eu de non-conformismul meu de atunci, pe care nu l-aş recomanda vreunui june consultant politic. Se vede însă că fiecare poveste are canafii ei, şi uneori lucrurile pot fi mult mai nostime decît am putea crede, la prima vedere.
De la maieu la pardesiu
Fiindcă dl senator a rezistat şocului vestimentar, în ciuda privirilor luuungi pe care mi le-a aruncat, la a doua întîlnire am stabilit că vom colabora şi în toamnă, cu ocazia alegerilor parlamentare. Aşa că iată-mă, împreună cu echipa, consultant politic al ditamai filialei judeţene a PSD. Apropo, din acea echipă făcea parte unul dintre marile rebuturi care mi-au trecut prin mînă, un băietan flămînd din Copou, care atunci ducea dischetele la sediul partidului, iar acum e pseudo-patronul umflat şi cleios al unei televiziuni locale.
Una din chestiile nostime din acea campanie a fost atunci cînd i-am zis lui Solcanu că am nevoie de un video-recorder, ca să înregistrăm imagini de la televiziuni ( pe atunci aşa se lucra, cu casete video mari, nu cu memorii USB mici cît un deget ). Dl senator ne-a adus un video, dar ne-a spus, pe un ton marţial, că e al soacrei lui şi că trebuie să avem mare grijă de el. Beleaua a fost cînd am vrut să-l folosim şi am văzut că-i defect, aşa că l-am dat la reparat, zicîndu-ne că de asta ni l-o fi adus ilustrul ginere.
Tot în acea campanie electorală am cunoscut unul dintre puţinii pesedişti de calitate din vremea lui Solcanu ( şi dintotdeauna ) : domnişoara Luca, şefa inspectoratului şcolar judeţean. Severa profesoară de fizică n-a avut nici o ezitare, de faţă cu mine şi cu senatorul, să argumenteze, ferm şi echilibrat, în favoarea unei soluţii propuse de mine şi împotriva celei pe care o susţinea şeful ei de partid. Nu, domnişoara Luca nu era vreun top model pesedist, ci o respectabilă femeie de vreo 50 de ani, supranumită ” domnişoara de fier „.
Atunci am rămas mirat de un asemenea gest, dar apoi, cînd domnişoara Luca a dispărut din conducerea PSD, nu m-am mai mirat.
O datorie de trei ani
Aproape de sfîrşitul campaniei electorale din 2000, Solcanu îmi plătise jumătate din suma pentru care ne înţelesesem, zicînd că restul de bani o să mi-i dea Dobre. Nu mi-am făcut nici o grijă : suma era serioasă, pentru bugetul meu, dar nu foarte mare pentru nişte pesedişti care tocmai reveneau la putere. Mai ales că tocmai înfiinţasem o firmă de monitorizare media împreună cu Solcanu şi Dobre, cei doi delegînd ca acţionari două persoane de încredere.
Aşa că, fără vreo grijă că noii mei asociaţi mi-ar putea trage ţeapă, mi-am plătit oamenii din echipă şi am aşteptat încrezător sărbătorile. Dacă făcusem bani bunişori cu alde Solcanu în opoziţie, era evident că prosperitatea mă aştepta după colţ, cu ei la putere.
Rahat cu mac. Ajunşi la putere, alde Solcanu au fost încălecaţi de şmecheri din categoria Caluschi & co. Iar eu tot aşteptam restul de bani de la Dobre, care mă tot trimitea la Solcanu. Mde, asociaţii mei.
Între timp, trecuseră vreo trei ani, firma comună nu făcuse decît praf, iar eu cerusem azil politic în Belarus şi Republica Moldova, din cauza proceselor cu care mă hărţuia noul pesedist Simirad. Cum ar veni, de pe urma pesediştilor eram şi hărţuit, şi cu banii luaţi. Aşa că, prin noiembrie 2003, mi-am pus un sacou şi un parpalac, hotărît să-l întreb pe Solcanu ce are de gînd cu banii pe care mi-i datora de trei ani.
În antecamera celebră erau vestita secretară Lenuţa, primarul de la Schitu-Duca, zis ” Mistreţu” , plus alţi ficuşi pesedişti de birou. Amabilă, secretara m-a invitat să-mi las parpalacul în cuier. ” L-aş lăsa io, da’ am auzit că PSD-ul ‘ista cam fură … ” , am zis eu, în gura mare, zîmbind larg.
Zîmbetul Lenuţei a îngheţat, ca la minus 20 de grade. Mistreţu’ a făcut ochii mari şi a înghiţit în sec, cu faţa şi mai roşie ca de obicei, iar restul ficuşilor se uitau în jos, iar la mine numai cu coada ochiului. 2003, regimul Năstase-Iliescu – la apogeu.
În atmosfera grea care se lăsase, apare dl senator şi mă pofteşte în birou, cu politeţea lui zaharisită. Îi spun că am două subiecte de discutat, primul fiind cererile mele recente de azil politic. ” Cred că-i o glumă „, zice caricatura lui Kogălniceanu. ” Deloc, domnule senator. Dacă ţara mea nu-mi poate asigura o justiţie corectă, sînt nevoit să fac ceea ce pot pentru a-mi apăra drepturile. Vreau deci să vă aduc la cunoştinţă următorul lucru : odată cu plecarea din funcţie a primarului Simirad, el nu mai poate fi invocat ca pîrghie de presiune în justiţie. Deci, din punctul meu de vedere, singurul responsabil pentru judecarea corectă a proceselor mele este partidul de guvernămînt „, am zis eu.
Solky a început să bolborosească ceva de independenţa justiţiei. Şi că mai am o şansă la CEDO. Adică ” stai tu cuminte să te condamnăm noi, pe urmă vezi ce faci prin Europa, eventual „. Îmi venea să-i zic ceva de mamă, dar am lăsat-o pe biata femeie în pace şi am trecut la subiectul nr 2 : datoria veche de trei ani.
” Aaa, păi aia e datoria lu’ domnu’ Dobre „, zice ritos caricatura din Caragiale. ” Domnule senator „, îi răspund, ” dl Dobre n-a angajat acea datorie în nume propriu, ci la indicaţia dvs, în numele PSD Iaşi. Deci e o datorie a PSD „. Ciocul pesedist face o faţă ofuscată : ” Domnu’ Postu, dacă puneţi aşa problema, să ştiţi că mă supăr ! „.
Pe un ton ironic, i-am răspuns calm : ” Domnule senator, sînteţi în biroul dumneavoastră, puteţi face tot ce doriţi … ” . A făcut ochii mari şi s-a încruntat apoi, sumbru : ” Mă luaţi peste picior … ! ? „, a întrebat jupînul giudeţului, roşu la faţă.
Mi-am scos ochelarii, ca Emil Constantinescu în finala cu Ion Iliescu, şi i-am răspuns, rar şi cu o zeflemea abia mascată : ” Nu încă, domnule senator. Nu încă … „.
Evident că dl senatore s-a făcut negru şi a început să strige nervos. Eu i-am urat succes în alegeri, zîmbind desigur enervant şi lăsîndu-l cu o falcă în pămînt şi ciocul zbîrlit.
Peste vreo săptămînă, ştiam deja din interiorul PSD că Dobre primise ordin să achite datoria. Din ce motive, poate o să povestesc altădată. Dar nu vă temeţi : n-a fost din banii pentru vila de 800 de metri pătraţi a caricaturii cu cioc. Şi nici din banii de colaci şi lumînări ai lui Dobre.
https://www.7est.ro/local/item/211082-cum-mi-am-batut-joc-de-senatorul-solcanu-in-biroul-lui.html
Paşte cu bizonul Simirad
10 Februarie 2017– cum am pierdut aiurea o seară, acasă la un grandoman burtos –
Precizare pentru tineri : Simirad Constantin e unul dintre infractorii morali care au călărit Iaşul în ultimii 27 de ani. Un burduhos cu figuri de scriitor şi compuneri de clasa a opta, care a ocupat, prin votul mulţimii ieşene, vreme de vreo 12 ani, scaunul moale de primar al tîrgului de pe Bahlui.
Un traseist politic, care a ajuns la putere pe valul de dreapta al Convenţiei Democrate, apoi şi-a făcut propria cumetrie de mahala, numită Partidul Moldovenilor, avînd drept vedete tot felul de figuri din lut maroniu : Costel Adăscăliţei, Luminiţa Iordache, Romeo Olteanu, Alexandru Lăzescu şi alte asemenea minunăţii bipede.
Cînd funia i s-a apropiat de par, Simirad şi-a vărsat sacul cu oportunişti politici în remorca PSD, iar el a lăsat primăria pe mîna altui corifeu de Bahlui, actualul inculpat Nichita Gheorghe. Şi s-a dus ambasador în Cuba, la loc călduţ şi cu soare, nu la umbră şi răcoare, cum merita.
Nu obişnuiesc să scriu despre întîlniri private, mai ales dacă au legătură cu activitatea mea de consultanţă. O fac, eventual, doar dacă unele persoane implicate au avut un comportament mizerabil. E cazul lui Simirad, care s-a comportat mizerabil şi cu Iaşul, şi cu autorul acestor rînduri, pe care a încercat să-l hărţuiască şi cu procese penale, şi prin alte metode, crezînd că astfel n-o să mai scriu despre tîmpeniile lui politice şi administrative.
A reuşit doar să mă pupe în contur, cum l-am invitat, de altfel, pe personajul unui editorial de demult, intitulat ” Scrisoare către porcul Primirad „. Un text de care a rîs cu hohote, în sediul guvernului, chiar şi vestitul & temutul, cîndva, Octav Cozmîncă. Cel puţin aşa mi-a spus, rîzînd cu gura pînă la urechi, un bogătaş din tîrg, care dusese ziarul în clădirea din Piaţa Victoriei.
În rîndurile care urmează, puteţi citi cum mi-am stricat eu prima zi de Paşte, acum mulţi ani, mergînd în vizită la Costică Simirad.
Primarele Costică vrea consultanţă politică
Primăvara anului 1998, tîrgul Iaşilor. În paginile ziarului ” Monitorul „, farul luminos al jurnalismului bahluiez, începuse de ceva vreme să se vehiculeze ideea unui partid regional, care să-i scape pe sărmanii moldoveni de asuprirea bucureştenilor jmecheri şi lacomi, care halesc singuri hălcile macre din buget.
Ideea nu era cu totul rea, numai că în capul mesei regional-moldoveniste fusese plantat un personaj care, în vreo şase ani de conducere a primăriei oraşului, îşi cam arătase şi capacităţile de gospodar, şi glodul dintre sinapse. Da, de Costică Simirad e vorba.
Eram editorialist la ” Monitorul ” şi, împreună cu doi colegi, Pavel Lucescu şi Ovidiu Şimonca, plănuiam să facem o firmă de relaţii publice, comunicare şi consultanţă politică. Cum puneam noi la cale viitorul luminos de mari consultanţi, hoop, Ovidiu Şimonca ne zice că premarele Costică vrea sfaturi avizate pentru noul lui proiect politicesc şi că l-a invitat, împreună cu Lucescu, la o întîlnire de taină şi de lucru, pe tema închegării partidului moldovenesc.
Deşi invitaţia simirădească era doar pentru ei, cei doi colegi mi-au zis să merg şi eu la întîlnire, ca tovarăş ce eram în viitoarea firmă de consultanţă ( care, din varii motive, a murit înainte să se nască ). Le-am mulţumit pentru solidaritate, dar le-am explicat că există un motiv pragmatic pentru care ar fi mai bine să nu merg la întîlnirea cu ” the big bufallo ” Costică : tocmai reuşisem să strecor în ziar, cu chiu cu vai, un editorial cam critic despre premare, care era protejatul gazetei la care scriam. Desigur că jupînul din Ghireni nu fusese încîntat că e urechit taman în ziarul de casă, prin urmare era improbabil că avea să sară în sus de bucurie, văzîndu-mă că apar în ograda lui, ba încă şi neinvitat.
Cum cei doi amici au insistat să merg şi eu, iacătă-mă-s, ditamai goblizanul editorialistic, într-o sîmbătă dimineaţa, intrînd pentru prima dată în biroul nr 1 din Palatul Roznovanu. Desigur că premarele n-a făcut o mutră prea veselă cînd m-a văzut, ba chiar, cu ghiolbănia caracteristică, le-a zis amicilor mei, din start : ” Ei, dacă aţi vrut să vină şi el … ” . Pentru binele comun, m-am abţinut, cu greu, să-i răspund la fel ori să ies din birou. Aşa că a trebuit să molfăi, împreună cu cei doi amici, din sandvişurile făcute de doamna Simirad, după ce consortul ne-a tot înghesuit cu ele, urmărind apoi cu atenţie dacă apreciem cum se cuvine marea onoare ce ne-o face.
Fiindcă un lingău simiradian, vestitul Petrică, a apărut inopinat şi a uitat să plece, n-am prea putut discuta în voie, prin urmare dl premare a dus generozitatea mai departe, invitîndu-ne să discutăm la el acasă, de Paştele care venea curînd, împreună cu nevestele din dotare. Intram şi eu în lumea bună, cum ar veni.
Acasă la bizonul cu halat
Iată-ne deci în prima zi de Paşte, în Tătăraşi, cu nevestele alături şi tufe de flori pentru doamna gazdă, sunînd la celebra uşă. Jupîn Costică ne-a deschis, în halat de burghez serios, am pupat mîna doamnei Stela şi am scăpat de tufele florale, pe urmă ne-am aşezat în sufragerie. Sau în salon, ca sî hiu în ton cu halatul lu’ domnu’ nea Costică.
Bucatele gazdei erau bune, nic’ de zis. Doar garnitura de vorbe a premarelui era indigestă rău. Mai întîi, ne-a prezentat toate kitchurile din sufragerie – cadouri banale, primite cu tot felul de ocazii, prezentate cu un aer de grandoman penibil, ca şi cum erau cel puţin Sfîntul Potir. Nea Simi’ urmărind apoi, destul de dezamăgit, reacţiile noastre, care nu erau suficient de entuziast-tribale, pe măsura ninunăţiilor prezentate.
Pe urmă ne-a povestit, pe un ton de tractorist care a făcut armata pe submarine atomice, cum l-au urmărit pe el kaghebiştii, la Moscova. Ba chiar se pare că i-au pus şi ceva în mîncare, fiindcă avusese nişte patriotice dureri de stomac. Îl giniseră ruşii că era periculos, desigur, iar eu am dat aprobator din cap, vizavi de perfidia moscovită. Aş fi dat din picioare, spre casă, da’ venisem cu treabă, şi suportam cu stoicism sceneta jenantă.
I-am dat deci un cot discret lui Şimonca, amintindu-i în şoaptă că am venit cu treabă.
” Dom’ primar, mergem la o ţigară ? „, a întrebat el. ” Io nu fumez ! „, a răspuns, încruntat, bizonul. După cîteva desene verbale şi aluzive, bizonul în halat a priceput, şi ne-am retras în biroul simirădesc. Numai că sceneta penibilă a continuat, monsieur le gherţoy Costică vrînd să ni se arate în toată splendoarea lui domestică. Mai întîi, ne-a inundat cu un luuung elogiu al unei ninunăţii nemaivăzute – robinetul cu pastilă ceramică : ” Uăi băieţ’, îi şeva taare bun ! La duş mai ales, reglezi apa cum vrai tu, nu ti friji di la apa pre’ şerbinti … Dimineaţa îi ooo plăşeeeriii sî faşi duş cu robinet di ‘ista ! Sî vă cumpăraţ’ şî voi, a s’ videţ’ ci ghini-i ! „.
Mă uitam la el ca la circ. După oda robinetului, a urmat oratoriul telefonului portabil : ” Videţ’ telefonu’ ista mititel ? Îi telefon fix, da’ ca ş’ cum ar şi mobil, îl pot lua cu mini pisti tot în casî. Şî di pi veşeu pot vorghi, dacî mă sună şineva. Îi Iericson, Gajea ni l-o dat, di la Romtelecom „. Simirad pe tronul de la WC, iată tabloul la care visam de mic …
Sătul de circ, l-am întrebat pe premare ce planuri are cu viitorul partid moldovenesc. „Aaa, cu partidu’ îi simplu „, a zis el, nemulţumit că i-am întrerupt expozeul cu WC conectat la lume.” Uăi, băieţ’ vreu sî-ni faşiţ’ o doctrinî di şentru, ca sî mă pot alia cu toţ’, şî cu stînga, şî cu dreapta „, a zis bizonul în halat, cu aerul unui tarabagiu din piaţă, care anunţă că ” avem di tăti „.
Faza cu doctrina di şentru m-a dezgustat mai tare ca WC-ul cu Iericson di la Gajea. Dar, fiindcă hotărîsem să fiu şi eu, în sfîrşit, om pragmatic, am lăsat greaţa pentru mai tîrziu şi i-am zis primarului că doctrina e importantă, desigur, dar munca de organizare a partidului e la fel de importantă. Atît mi-a trebuit …
În transă, parcă injectat brusc, bizonul în halat a început să ne vorbească, în biroul de acasă, ca şi cum era la balconul Palatului Roznovanu. Cîte batoze şi cîţi ajenţi sanitari erau la el în sat, cînd era copil, cum e cu progresul & regresul societăţii, ce vrea el să facă pentru lumea-iasta etc, toate năclăite într-un sos mesianic, cu iz clar de Bucium. Da, cum ieşi din oraş spre Vaslui, pe dreapta, acolo unde îşi avea reşedinţa şi împăratul Braziliei.
Apogeul acestui discurs a fost viziunea simirădială despre cercurile concentrice ale solidarităţii : întíi cea de familie, apoi restul – de bloc, de cartier, de oraş, de regiune, de ţară, de continent, de planetă, de galaxie şi tot aşa, pînă în Bucium. Da, tot acolo, lîngă majestatea sa imperială.
Mă uitam la bizon şi nu-mi venea să cred. Un student bunişor din ultimul an de medicină n-ar fi avut dubii, văzînd tirada primarului. Nici eu nu mai aveam vreun dubiu, aşa că singura mea grijă era să nu fac ochii mari, ca la o întîlnire cu Yeti. Da, varianta moldovenească a lui ET.
Cînd am ieşit din bîrlogul bizonului, i-am întrebat pe cei doi amici dacă a meritat să ne pierdem o seară de Paşti cu un asemenea personaj bizar. Jenaţi şi ei de spectacolul mîlos la care fusesem spectatori, mi-au dat dreptate, cam cu jumătate de gură. Mie îmi era oricum clar : Iaşul era condus de un om toxic, mai dus cu pluta decît crezusem pînă atunci. Un clovn defect, care avea să polueze încă mulţi ani oraşul.
Privind în urmă la acei ani glodoşi, am o singură satisfacţie : că, prin articolele pe care le-am scris, de-a lungul timpului, i-am dat peste nas acelui bizon cleios, cum nu i-a dat nimeni. Acum, că a ajuns iar în primărie, ca sfătuitor al noului primar, îi adresez bizonului aceeaşi urare veche : ” Să mă pupi în contur, Simirade ! „.
https://www.7est.ro/local/item/209484-paste-cu-bizonul-simirad.html
Meleşcanu, cîrpă de Chişinău
10 Februarie 2017reportaje cu implozie întîrziată
– cum s-a şters pe picioare un politruc basarabean cu actualul ministru de externe de la Bucureşti –
Recent, proaspătul ministru de externe Teodor Meleşcanu a ieşit la rampă cu o declaraţie destul de tăioasă, avîndu-l drept ţintă pe ambasadorul Statelor Unite ale Americii în Romînia, Hans Klemm. Pe un ton ritos, şeful diplomaţiei de la Bucureşti îl urechea clar pe trimisul Washingtonului, arătîndu-se iritat de felul în care ambasadorul american a ales să transmită unele mesaje, nu foarte blînde, guvernului de pe malurile Dîmboviţei.
Îmbăţoşarea bătrînului ex-diplomat ceauşist i-a încîntat, desigur, pe mulţi dintre cei care sînt nemulţumiţi de transformarea Romîniei în anexă a politicii externe de la Casa Albă. Evident că, în principiu, fostul şef de paie al spionajului romînez are dreptate : chiar dacă mesajele lor publice vizau, cel mai adesea, probleme reale, ambasadorii americani la Bucureşti au depăşit de multe ori uzanţele diplomatice, mai ales că era vorba de un stat-partener.
Numai că ministrul Meleşcanu nu apără, prin îmbăţoşarea lui, imaginea Romîniei, ci interesele meschine ale coaliţiei de guvernare. În plus, ca unul care l-a văzut pe diplomatul cu aere de lord în situaţii jenante, am un motiv suplimentar de amuzament, combinat cu dezgust. În rîndurile care urmează, puteţi citi povestea unui episod de acum 22 de ani, avînd drept personaj principal un ministru de externe al Romîniei, cu care se ştergea dorsal un politruc de la Chişinău.
Agrarianul Guţu versus hîrtia igienică Mele‘
Vara anului 1994, Chişinău. După alegerile din februarie, puterea fusese cîştigată, cu o majoritate zdrobitoare, de Partidul Democrat Agrar, un fel de sindicat cvasi-feudal al preşedinţilor de kolhozuri şi al politrucilor sovietici de nivelul al doilea. În fruntea acestei cohorte de vătafi ex-comunişti se afla preşedintele Mircea Snegur, care, enervat la culme de opoziţia unionistă, lăsase deoparte, cu totul, podurile de flori şi siropul frăţietăţii cu Romînia, devenind vîrful de lance al unui anti-romînism primitiv şi agresiv. Buhaiul rudimentar Snegur, agronom de meserie, era secondat în lupta cu fasciştii romîni de premierul Andrei Sangheli, un agrarian şi mai primitiv, cu fălci lăsate şi figură acră, de grefier ţarist, ieşit parcă direct din mantaua lui Gogol ( prozatorul rus, nu boxerul & interlopul ieşean ).
Cam acesta era peisajul în care, chiar în buricul tîrgului, la Palatul Republicii, fost ” Drujba „, avea loc întîlnirea Comisiei Inter-guvernamentale de Cooperare între Romînia şi Republica Moldova. Sau cum naiba îi mai zicea acelei adunături bilaterale şi inutile de funcţionari înăcriţi. Şeful delegaţiei bucureştene era ministrul de externe Teodor Meleşcanu, iar omologul său basarabean era vice-premierul Ion Guţu. Fost Ivan Timofeievici Guţu. Un popîndău fălcos, încruntat şi limitat, cu nişte sprîncene mari şi grizonate, care îl făceau numai bun de speriat copiii obraznici şi miniştrii de externe romîni.
În capul mesei din sala de festivităţi de la primul etaj al ” palatului ” stăteau cei doi şefi de delegaţii şi aghiotanţii lor, iar pe lateralele mesei – membrii mai mărunţei ai vajnicelor echipe guvernamentale, plus ziariştii care n-avuseseră încotro şi veniseră la această chestie plictisitoare, ca să facă ştiri la fel de plictisitoare. Dacă nu chiar mai plictisitoare.
Brusc, după ce formalităţile se terminaseră şi începuse valsul prăfuit al limbii de lemn oficial, mi-am dat seama că se întîmplă ceva mai puţin obişnuit. Am ieşit din semi-hibernarea plictisită, am ciulit urechile şi i-am privit atent pe cei doi şefi de delegaţii : nu, nu mă înşelasem, la prezidiu se întîmpla într-adevăr ceva bizar. Ceva inexplicabil, care ieşea din uzanţele oficiale, diplomatice sau piramidale ( precizare pentru deputatul Movilă şi cititorii din Nisporeni : ultimul cuvînt e o glumă ).
Pe scurt : cum spunea ceva ministrul Meleşcanu, vice-premierul Guţu îl contrazicea instantaneu, adesea întrerupîndu-l, pe un ton din ce în ce mai nepoliticos, chiar agresiv. De faţă cu cele două delegaţii şi cu ziariştii, plus reportofoane şi camere video. Fără ca Meleşcanu să fi făcut ceva care să justifice o asemenea atitudine agresivă şi jignitoare – ministrul romîn de externe afişase automat siroposul lui zîmbet standard, garnisit cu vorbe din acelaşi meniu zaharisit.
Sac de box marca ” Mele „
Mai bizar era însă altceva : dacă agresivitatea primitivă a lui Ivan Timofeievici Guţu era uşor de explicat, fiind pe linia anti-romînească a guvernului pe care îl reprezenta, reacţia ministrului romîn de externe era una şocantă. La fiecare scuipat verbal recepţionat din partea omologului său de la Chişinău, Teodor Meleşcanu se făcea că nu vede / n-aude, răspunzînd cu tradiţionalul său zîmbet tîmp-diplomatic. Ca şi cum primea laude, nu jigniri pe bandă rulantă. Exact ca o damă de companie care e trasă de păr în hol la Intercontinental, dar surîde fals-degajat, zicînd că e un client mai năbădăios, da’ al’fel băiat bun.
Nu eram nici atunci fan al lui Meleşcanu sau al partidului iliescist care îl pusese în funcţie. Însă mi se părea cu totul inadmisibil ca un ministru de externe al Romîniei, oricare ar fi fost el, să fie folosit drept hîrtie igienică, în public, ba încă şi de un politruc ex-sovietic şi anti-romîn. Aşa că n-am fost deloc încîntat de acel spectacol grotesc, absurd şi cu totul inexplicabil. Mai ales că Meleşcanu era un vechi diplomat de carieră, cu stagii în capitale importante, deci înţelegea foarte bine cît de grav e tratamentul înjositor, cu public, pe care îl suporta fără să crîcnească.
Cînd terfelirea ministrului de externe al Romîniei a luat sfîrşit, odată cu şedinţa publică a comisiei, m-am apropiat de Meleşcanu şi i-am pus o întrebare clară, vizavi de scenele absurde abia încheiate şi de reacţia lui bizară. Surprins de întrebare, lunganul ministru m-a privit brusc cu mare atenţie, apoi, pe un ton teribil de amical, a început să scoată pe nas clasicii lui cîrnaţi verbali, promiţîndu-mi, numai zîmbet, lapte şi miere, un inteviu exclusiv, peste o oră, la aeroport. Pentru cititorii mai tineri, fac o precizare : în 1994, miniştrii de externe de la Bucureşti nu dădeau multe interviuri, mai ales unui june reporter de la un ziar din Iaşi.
Da, bătrîna vulpe securisto-diplomatică simţise că tînărul copoi jurnalistic îi putea face oarece probleme, dacă va relata despre jenanta umilire a şefului diplomaţiei romîneze. Deci încerca să mă înmoaie cu bombonica unui interviu, ca pe un copil sărman. Aşa că, la aeroport, dl ministru a tot ocolit, amabil, întrebările mele incomode, bătînd cîmpii în stilul lui lemnos, în timp ce mă ţinea afabil cu mîna pe după umeri, ca pe un vechi prieten de single malt şi trabuc cubanez. Aşa m-a condus pînă la scara avionului, de parcă eu eram oaspetele oficial, încălcînd protocolul, spre enervarea evidentă a sprîncenelor lui Ivan Timofeievici Guţu, aflate la doi paşi în urma noastră.
În timp ce dl Mele’ juca acest rol cleios şi ieftin, aveam o senzaţie amestecată : satisfacţie, amuzament şi dezgust. Satisfacţie, fiindcă îmi făcusem meseria bine şi prinsesem de nas ditamai ministrul de externe, vechi diplomat . Amuzament, fiindcă tactica lui era străvezie şi ieftină. Dezgust, fiindcă Romînia avea un astfel de şef al diplomaţiei, ajuns cîrpă pentru politrucii de duzină de la Chişinău.
Din senzaţia de acum 22 de ani a rămas aproape numai dezgustul. Desigur, asta nu-i de-ajuns, dacă vrem să nu ne mai conducă meleşcanii. Sau poate vrem, de vreme ce popolul suveran îi tot votează, indiferent că meleşcanii se vopsesc pesedişti, aperişti, liberali, aldeişti sau liber-schimbişti.
Prin urmare, îmi cer scuze pentru aceste rînduri dujmănoase, vizavi de un impecabil patriot & profesionist. Şi vă urez meleşcăneală plăcută în sfertul de secol care urmează.
https://www.7est.ro/exclusiv-7est/item/206924-melescanu-cirpa-de-chisinau.html
Rahat Chanel din Vest, sau mizeria cu papion
10 Februarie 2017– despre ” Europa Liberă ” cu aromă de ” Pravda ” , à la Dan Alexe –
Respiraţi adînc şi nu vă izghiţi cu presupunerile supozitoriale, în caz că, după ce aţi citit titlul, credeţi că mi-au intrat în cont rublele de agent de influenţă, lucrînd în solda odioasei Slujba Veşnoi Razvedke ( spionajul rusesc, cum ar veni ). Nu, din păcate pentru bugetul personal, nu mi-au intrat în cont nici oarece lei de la PSD, pentru servicii murdare în folosul retrogradului partid de guvernămînt. Nu că ăsta ar fi visul v’eţii mele, da’, orş’cît, dacă n-am făcut o balegă, prefer să n-o curăţ.
Deci, care e tema sub’ectului ? Cunoscutul jurnalist, regizor, lingvist, prozator etţetera Dan Alexe, aflător la Bruxelles şi lucrător la celebra Europa Liberă, ne aduce la cunoştinţă, pe foarte-urmărita sa pagină de Facebook, un lucru grav : ministrul de externe al Romîniei, Teodor Meleşcanu, lucrează, de fapt, pentru interesele Federaţiei Ruse.
Pauză de lămurire.
Primo : acum mulţi ani, la începutul complicaţilor ani ’90, am fost şi eu corespondent al gloriosului Radio Europa Liberă. Apoi, în vremurile deloc simple ale regimului Iliescu – Năstase, am fost corespondent al şi mai gloriosului radio BBC. Deci n-am o problemă de principiu cu odioasele canale de propagandă ale putredului imperialism capitalist. Că aş avea multe de spus despre variantele lor romîneze … asta e altă gîscă în altă traistă, sper să vină şi vremea să-i spun povestea.
Secundo : ce ne spune nouă, urbi et orbi ( sau cum se mai zice ), mădularul Ioropii libere şi al broadcastingului american de stat, adicăte dumnealui, Dan Alexe ? Că secretarul general al NATO şi-a anulat, în mod lăudabil, întílnirile oficiale cu Teodor Meleşcanu şi Igor Dodon, care sînt ( citez ) ” două momâi moscovite „. E un semnal politic clar, înţelegeţi unde bate ‘mnealui, domnu’ Dan …
Igor Dodon e actualul preşedinte al Republicii Moldova, cu un lung trecut pro-rus. Am scris de el nu o dată, şi nu de bine, evident. Despre Teodor Meleşcanu tocmai am scris, taman în această gazetă, un articol în care ştergeam pe jos cu dl ministru de externe. Deci presupun că un om cu dezvoltare cerebrală medie nu mă poate bănui de simpatie pentru cei doi.
Aşa că îi pot spune angajatului Europei Libere, fără nici o rezervă, citînd din nenea Iancu Caragiale : amice, eşti idiot. A-i pune în aceeaşi oală pe un vechi securist ceauşist & anti-rus cu un marionet pro-rus, manevrat de oligarhul basarabean Plahotniuc, e o schemă ieftină de propagandă tîmpită şi contra-productivă. Meleşcanu şi cei ca el au bube în cap cît cuprinde, dar poate că ar fi timpul ca diabolizarea lor să devină un pic mai inteligentă, totuşi …
Evident, e posibil ca prin ” momâi moscovite „, tovarăşul monsieur Alexe să vrea a zice că Dodon & Mele’ au jucat ca figuranţi la celebrul Balşoi Teatr’, ori la Taganka. La fel, e posibil şi ca Mele’ , fost şef al spionajului romînez, în vremea felaţionistului pro-american Băsescu, să fie agent al intereselor Moscovii, soro … Mai ştii ce i-o fi spus lu’ domnu’ Dan secretarul general NATO, sau FRÎNATO, la un Courvoisier de taină, în buncărele de sub calota glaciară … ?
Ştiind ce fîs cu bulbuci a produs domnu’ Dan, ca-consultant în jenantul şi scumpul eşec numit ” Iaşi, capitală culturală europeană ” ( pe bani publici, evident ), n-am nici un dubiu : zelul de slugă poate avea aceleaşi efecte, indifent dacă sluga e a odioasei Rusii ori a progresistului Occident. Aaa, m-am luat cu vorba şi am uitat să vă spui : p’ecum zice enternetu’ capitalist, putred şi manipulator, secretarul general al NATO şi-a contramandatără şi întîlnirile cu meniştrii dă iecsterne a’ Poloniei şi Germaniei. Tot zilele astea.
Decît că domnu’ Dan n-a mai apucat să ne spuie şi asta. Ca să ne păzim cum trebuie de odioşii agenţi ai Rusiei, ajunşi pînă în fruntea diplomaţiilor germană & poloneză. Delicat, domnu’ Dan, n-a vrut pentru ca să ne sperie cu o aşa apocalipsă …
Ştiu, pagina de Facebook a unei slugi nu e acelaşi lucru cu pagina web a ogrăzii unde lucrează. Dar consumul de rahat nu e indicat, în nici unul dintre cazuri. Nu, linguriţa de argint nu transformă rahatul în dulceaţă de gutui.
https://www.7est.ro/opinii/item/209482-rahat-chanel-din-vest-sau-mizeria-cu-papion.html
