se dedică domnului traducător și levit C. D. Zeletin, om mort și spirit viu
Întîmplarea ( fericită, de data asta ) face ca la începutul întîlnirilor mele mai profunde cu cuvintele scrise să fie și o mică bijuterie dublă : ediția bilingvă și bibliofilă din ” Florile răului „, îngrijită de Romulus Vulpescu.
În mod normal, înainte și după numele celui care a făcut posibilă această carte, ar trebui să pomenesc numele celui care mi-a pus-o în mîini și în creier : profesorul meu ” de română ” , de estetică, de gîndire și de multe altele. Din micul oraș Huși. Dar fiindcă acel om, mort mult prea devreme, m-a făcut posibil și pe mine, ca om trăitor în zodia lui Ghilgameș, n-am să-l pomenesc acum. Sînt duhuri care au vremea lor pentru a fi pomenite.
Care e povestea cu acea ediție românească din ” Florile răului ” ? Era o bijuterie dublă fiindcă, mai întîi, avea paginile din foiță subțire, ca de țigară, și copertă frumoasă, pe care ( fiindcă ruginesc ), nu mi-o mai aduc aminte. Dar bijuteria adevărată era cea mai puțin vizibilă : acea carte conținea, în paralel, pe lîngă versiunile originale ale fiecărui poem baudelairian, toate traducerile românești pe care alcătuitorul volumului le socotise relevante.
Adică, pe scurt, un mic curs de traductologie implicită.
E drept, am înțeles ceva mai tîrziu, pe deplin, că traducătorul nu e doar un calculator mecanico-literar, care transformă inch-ii în metri și livrele în kilograme. Dar acea carte, editată în ultimii ani pseudo-normali ai comunismului ceaușist, a fost un reper pe care l-am înțeles, întrutotul, abia după ceva vreme.
Ce vroiam să spun, de fapt, cu acest episod melancolic ? Tocmai mi-am dat seama că, de fapt, breasla traducătorilor e mult mai extinsă decît am crede. Și mult mai importantă decît ne pare. Moise, Buda, Pitagora, Arhimede, rabi Ieșua din Nazaret, Lao Țî, Al-Horezmi, Shakespeare, da Vinci, Copernic, Bach, Newton, Kant, lordul Kelvin, Einstein, Bohr, Brîncuși, Sviatoslav Richter, Amalia Rodriguez, Tarkovski, Plisețkaia, Gheorghe Zamfir, Martha Argerich, Robert Duvall, Pink. Da, Pink. Sau Sting. Da, ascultați cum îl traduce Sting pe John Dowland, cel de acum sute de ani ( mai profund decît sute de muzicieni în frac ), și pe urmă mai vorbim.
Aceia precum cei amintiți asta fac : traduc din limba universală, pe înțelesul nostru. Sau pe înțelesurile noastre. Dacă vi se pare că-i puțin lucru, ori că asta nu-i treabă de levit, sau că podurile și punțile nu-s alt fel de zidărie, mai puțin văzută, vă zic doar atît : pe podul din Aveuglenon / stă, orb, un oximoron, / dansînd, noaptea, charleston.
Poate că n-are sens. Dar un traducător bun ar putea găsi unul.