Mihail Dadun, sau despre copiii care ne dau lecţii

– ce poate fi mai important decît protestele istorice –

 

Mihail Dadun nu e o vedetă a recentelor proteste anti-guvernamentale. Eu, cel puţin, nu l-am văzut în emisiunile din ” prime time „.

N-are un metru nouăzeci, nici 125 de kile, nu cred că aleargă maratonul în două ore, n-a salvat pe nimeni de la moarte, din cîte ştiu.

E doar un elev de clasa a douăşpea, mai degrabă mic de statură, destul de firav şi cu aparat dentar, dacă nu mă înşel. Nu, nici nu seamănă cu Tom Cruise.

Care e, deci, ocazia cu care cred că acest băiat ne-spectaculos poate fi mai important decît tot patosul civic din timpul acestor proteste memorabile ? Ce-a făcut aşa nemaipomenit acest băiat, ce-a inventat el, aşa de grozav, încît mi se pare mai important decît sutele de mii de oameni ieşiţi în stradă ?

Mihail Dadun n-a inventat nimic, deocamdată. Dar el, băiatul de clasa a douăsprezecea, ne-a adus aminte, nouă, adulţilor, mai multe lucruri. Ceea ce, în vremuri mîloase, cum sînt mai mereu, valorează cel puţin cît o invenţie.

Dacă ne uităm la ceea ce a scris Mihail Dadun, public, despre liceul la care învaţă, putem alege, desigur, să privim cu ochiul opac al majorităţii adulţilor : un băietan care se crede el diştept se înfoaie la profesorii lui. Am mai văzut noi di ‘iştea …

Dacă însă alegem să nu fim cîrtiţe, putem privi cu ochii deschişi : acest băiat ne-a dat nouă, tuturor, o lecţie de inteligenţă şi echilibru. Mai ales de echilibru. Nouă, adulţilor : profesori, părinţi, directori, inspectori, jurnalişti.

Fără să spumege, Mihail Dadun a spus, calm, argumentat, ce crede el despre şcoala lui : ce e bine, ce nu e bine, ce e rău. Fără pretenţii de infailibilitate, fără ifose, cu o modestie pe care doar răuvoitorii sau proştii o pot crede trucată.

Cînd a considerat că un jurnalist nu i-a reprodus exact cuvintele, băiatul de liceu n-a avut nici o rezervă să spună asta, clar şi fără isterii. Cînd lingăii sistemului ruginit şi toxic au contra-atacat, Mihail a răspuns, tăios şi la obiect, punînd în lumină goliciunea cleioasă a acelor purtători de virus.

Desigur, Mihail Dadun nu e unic. Mai sînt tineri ca el. Asta e vestea bună. Vestea rea e că sînt prea puţini. Da, din păcate. Sînt prea puţini, fiindcă adulţii virusaţi, de ieri şi de alaltăieri, au fost prea mulţi.

Da, ” tineretul de azi „, ăsta nasol, n-a ieşit din borţile căscate în asfalt, n-a căzut din cer. L-am creat noi, ” bătrînetul ” de azi . De asta şi ei, ca şi noi, au probleme, dar n-au soluţii. De asta oamenii inteligenţi, echilibraţi, morali şi curajoşi sînt atît de importanţi.

Mihail Dadun face parte, printr-un soi de miracol al supravieţuirii în vremuri radioactive, din acel trib mic şi mereu pe cale de dispariţie, care a dus întotdeauna turmele umane prin feluritele deşerturi ale istoriei. Nu, nu e un trib etnic, e unul etic. Nu, n-a ales el să fie aşa, cum nu alege, de fapt, nimeni dintre noi. Genetica, biografia şi istoria ne compun pe toţi, numai că unii dintre noi contăm, prin ceea ce ducem cu noi, mai mult ca alţii. Nu-i corect, dar e real.

Ştiu, sună cam preţios, dar cine are urechi de auzit, o să audă. Ceilalţi, ruginiţii, mîloşii, cei care, dacă ar putea, l-ar face uitat pe Mihail într-o pădure, ar fi bine să înţeleagă altceva : n-ar fi cel mai inteligent lucru, pentru ei, să încerce vreo mizerie împotriva acestui băiat.

Nu ştiu cîţi mai sînt pe aici din tribul lui Mihai. Etic, nu etnic. Dar ştiu că un băiat de acum vreo 30 de ani, cu părul demult cărunt, n-o să stea deloc într-o parte, dacă mîlul în costum sau taior o s-o ia cumva razna. Şi cred că la fel o să facă şi alţii.

Da, ştiu, e tare umilitor cînd eşti o mediocritate morală şi un copil îţi dă o lecţie publică,  absolut civilizată. Da, despre asta e vorba. De asta Mihail Dadun şi cei ca el sînt atît de importanţi pentru viitorul nostru, cît mai este el : fiindcă ei ne arată calea. Cea pe care noi, grosul turmei, am pierdut-o demult.

 

https://www.7est.ro/opinii/item/211078-mihail-dadun-sau-despre-copiii-care-ne-dau-lectii.html

Cum mi-am bătut joc de senatorul Solcanu, în biroul lui

reportaje cu implozie întîrziată

 

– despre o ţeapă pesedistă ” la două capete ” şi un senator cu cioc care s-a crezut şmecher –

 

Ion Solcanu e un alt infractor moral de pe Bahlui care ar merita pus la stîlpul ruşinii. Unul care, cu mediocritatea lui înfoiată, a călărit oraşul şi judeţul vreo 15 ani, dar a ţinut zona în sărăcie, înapoiere şi vorbe goale.

Un papagal cu ambalaj de profesor universitar, care s-a comportat ca un vătaf, cîtă vreme a fost în capul mesei, înconjurîndu-se aproape numai cu lingăi penibili şi profitori cleioşi.

La Iaşi era leu, la Bucureşti – cotei, bătaia de joc a unora ca Năstase ori Hrebenciuc.  Cu un asemenea „lider”, nu-i greu de priceput de ce Iaşul a rămas a cincea roată la căruţă, un soi de felinar colorat, bun de atîrnat din urmă, ca să se vadă noaptea mai bine, cînd vin lupii.

Desigur, nu-i lucru de mare laudă că, împreună cu cîţiva colaboratori, am făcut consultanţă politică pentru un asemenea personaj. N-o spun ca scuză, ci ca explicaţie : era în 2000, Convenţia Democrată murea, PNL abia respira, PRM era la apogeu, aşa că PSD-ul lui Solcanu ajungea oricum la putere, cu sau fără mine.

Dacă n-ar fi încercat să-mi tragă ţeapă, într-un mod mizerabil, n-aţi fi aflat acum detalii despre cel pe care un mort cu limba rea l-a numit ” prostul solemn „. O poreclă perfectă, oricît de rău era autorul ei.

 

 În şort şi maieu, la dl senator

Colaborarea cu PSD a micii mele echipe de consultanţă politică începuse în primăvara anului 2000, la alegerile locale, cînd îl consiliasem pe Traian Dobre în campania contra deja-împietritului Constantin Simirad. Desigur, nici Dobre nu era vreo lumină a politicii, dar, dincolo de motivaţia materială a acelei colaborări, aveam şi un motiv de altă natură : eram convins că un prim mandat de primar al lui Dobre ar fi fost, în mod sigur, mai puţin nociv decît al treilea mandat simirădesc. În cei opt ani de conducere a oraşului, Simirad îşi arătase, cu vîrf şi îndesat, tot primitivismul politic şi administrativ, iar acum defila în fruntea noii sale născociri, Partidul Moldovenilor.

În ciuda bizarelor piedici puse de propriu său partid, reuşisem să-l aduc pe Dobre, în turul al doilea, la aproape 47 % , după ce candidatul PSD anterior, profesorul universitar Burlui, obţinuse contra lui Simirad, cu patru ani în urmă, doar 11 %. Era un rezultat bun, mai ales în condiţiile acelor piedici vizibile din interior, pe care aveam să le înţeleg cu totul abia cînd Solcanu a finalizat cu Simirad fuziunea Partidului Moldovenilor cu PSD.

În campania lui Dobre avusesem, la insistenţa candidatului, şi o întîlnire cu Solcanu, care cică era singurul care putea rezolva o chestie destul de simplă, legată de nişte spaţii de publicitate electorală din ” Monitorul” . Solemna întîlnire a avut în celebrul cabinet al senatorelui din Corpul H al Universităţii ” Al. I. Cuza „, iar eu m-am dus acolo în maieu, şort şi sandale, special ca să văd cum reacţionează jupînul judeţului. Dacă avea nevoie de costum şi cravată, nu eram eu omul. Dacă avea nevoie de sfaturi utile, puteam vorbi.

Desigur, acum mă amuz şi eu de non-conformismul meu de atunci, pe care nu l-aş recomanda vreunui june consultant politic. Se vede însă că fiecare poveste are canafii ei, şi uneori lucrurile pot fi mult mai nostime decît am putea crede, la prima vedere.

 

De la maieu la pardesiu

Fiindcă dl senator a rezistat şocului vestimentar, în ciuda privirilor luuungi pe care mi le-a aruncat, la a doua întîlnire am stabilit că vom colabora şi în toamnă, cu ocazia alegerilor parlamentare. Aşa că iată-mă, împreună cu echipa, consultant politic al ditamai filialei judeţene a PSD. Apropo, din acea echipă făcea parte unul dintre marile rebuturi care mi-au trecut prin mînă, un băietan flămînd din Copou, care atunci ducea dischetele la sediul partidului, iar acum e pseudo-patronul umflat şi cleios al unei televiziuni locale.

Una din chestiile nostime din acea campanie a fost atunci cînd i-am zis lui Solcanu că am nevoie de un video-recorder, ca să înregistrăm imagini de la televiziuni ( pe atunci aşa se lucra, cu casete video mari, nu cu memorii USB mici cît un deget ). Dl senator ne-a adus un video, dar ne-a spus, pe un ton marţial, că e al soacrei lui şi că trebuie să avem mare grijă de el. Beleaua a fost cînd am vrut să-l folosim şi am văzut că-i defect, aşa că l-am dat la reparat, zicîndu-ne că de asta ni l-o fi adus ilustrul ginere.

Tot în acea campanie electorală am cunoscut unul dintre puţinii pesedişti de calitate din vremea lui Solcanu ( şi dintotdeauna ) : domnişoara Luca, şefa inspectoratului şcolar judeţean. Severa profesoară de fizică n-a avut nici o ezitare, de faţă cu mine şi cu senatorul, să argumenteze, ferm şi echilibrat, în favoarea unei soluţii propuse de mine şi împotriva celei pe care o susţinea şeful ei de partid. Nu, domnişoara Luca nu era vreun top model pesedist, ci o respectabilă femeie de vreo 50 de ani, supranumită ” domnişoara de fier „.

Atunci am rămas mirat de un asemenea gest, dar apoi, cînd domnişoara Luca a dispărut din conducerea PSD, nu m-am mai mirat.

 

O datorie de trei ani

Aproape de sfîrşitul campaniei electorale din 2000, Solcanu îmi plătise jumătate din suma pentru care ne înţelesesem, zicînd că restul de bani o să mi-i dea Dobre. Nu mi-am făcut nici o grijă : suma era serioasă, pentru bugetul meu, dar nu foarte mare pentru nişte pesedişti care tocmai reveneau la putere. Mai ales că tocmai înfiinţasem o firmă de monitorizare media împreună cu Solcanu şi Dobre, cei doi delegînd ca acţionari două persoane de încredere.

Aşa că, fără vreo grijă că noii mei asociaţi mi-ar putea trage ţeapă, mi-am plătit oamenii din echipă şi am aşteptat încrezător sărbătorile. Dacă făcusem bani bunişori cu alde Solcanu în opoziţie, era evident că prosperitatea mă aştepta după colţ, cu ei la putere.

Rahat cu mac. Ajunşi la putere, alde Solcanu au fost încălecaţi de şmecheri din categoria Caluschi & co. Iar eu tot aşteptam restul de bani de la Dobre, care mă tot trimitea la Solcanu. Mde, asociaţii mei.

Între timp, trecuseră vreo trei ani, firma comună nu făcuse decît praf, iar eu cerusem azil politic în Belarus şi Republica Moldova, din cauza proceselor cu care mă hărţuia noul pesedist Simirad. Cum ar veni, de pe urma pesediştilor eram şi hărţuit, şi cu banii luaţi. Aşa că, prin noiembrie 2003, mi-am pus un sacou şi un parpalac, hotărît să-l întreb pe Solcanu ce are de gînd cu banii pe care mi-i datora de trei ani.

În antecamera celebră erau vestita secretară Lenuţa, primarul de la Schitu-Duca, zis ” Mistreţu” , plus alţi ficuşi pesedişti de birou. Amabilă, secretara m-a invitat să-mi las parpalacul în cuier. ” L-aş lăsa io, da’ am auzit că PSD-ul ‘ista cam fură … ” , am zis eu, în gura mare, zîmbind larg.

Zîmbetul Lenuţei a îngheţat, ca la minus 20 de grade. Mistreţu’ a făcut ochii mari şi a înghiţit în sec, cu faţa şi mai roşie ca de obicei, iar restul ficuşilor se uitau în jos, iar la mine numai cu coada ochiului. 2003, regimul Năstase-Iliescu – la apogeu.

În atmosfera grea care se lăsase, apare dl senator şi mă pofteşte în birou, cu politeţea lui zaharisită. Îi spun că am două subiecte de discutat, primul fiind cererile mele recente de azil politic. ” Cred că-i o glumă „, zice caricatura lui Kogălniceanu. ” Deloc, domnule senator. Dacă ţara mea nu-mi poate asigura o justiţie corectă, sînt nevoit să fac ceea ce pot pentru a-mi apăra drepturile. Vreau deci să vă aduc la cunoştinţă următorul lucru : odată cu plecarea din funcţie a primarului Simirad, el nu mai poate fi invocat ca pîrghie de presiune în justiţie.  Deci, din punctul meu de vedere, singurul responsabil pentru judecarea corectă a proceselor mele este partidul de guvernămînt „, am zis eu.

Solky a început să bolborosească ceva de independenţa justiţiei. Şi că mai am o şansă la CEDO. Adică ” stai tu cuminte să te condamnăm noi, pe urmă vezi ce faci prin Europa, eventual „. Îmi venea să-i zic ceva de mamă, dar am lăsat-o pe biata femeie în pace şi am trecut la subiectul nr 2 : datoria veche de trei ani.

” Aaa, păi aia e datoria lu’ domnu’ Dobre „, zice ritos caricatura din Caragiale. ” Domnule senator „, îi răspund, ” dl Dobre n-a angajat acea datorie în nume propriu, ci la indicaţia dvs, în numele PSD Iaşi. Deci e o datorie a PSD „. Ciocul pesedist face o faţă ofuscată : ” Domnu’ Postu, dacă puneţi aşa problema, să ştiţi că mă supăr  ! „.

Pe un ton ironic, i-am răspuns calm : ” Domnule senator, sînteţi în biroul dumneavoastră, puteţi face tot ce doriţi  … ” . A făcut ochii mari şi s-a încruntat apoi, sumbru : ” Mă luaţi peste picior  … ! ? „, a întrebat jupînul giudeţului, roşu la faţă.

Mi-am scos ochelarii, ca Emil Constantinescu în finala cu  Ion Iliescu, şi i-am răspuns, rar şi cu o zeflemea abia mascată : ” Nu încă, domnule senator. Nu încă  … „.

Evident că dl senatore s-a făcut negru şi a început să strige nervos. Eu i-am urat succes în alegeri, zîmbind desigur enervant şi lăsîndu-l cu o falcă în pămînt şi ciocul zbîrlit.

Peste vreo săptămînă, ştiam deja din interiorul PSD că Dobre primise ordin să achite datoria. Din ce motive, poate o să povestesc altădată. Dar nu vă temeţi : n-a fost din banii pentru vila de 800 de metri pătraţi a caricaturii cu cioc. Şi nici din banii de colaci şi lumînări ai lui Dobre.

 

https://www.7est.ro/local/item/211082-cum-mi-am-batut-joc-de-senatorul-solcanu-in-biroul-lui.html